Împletire acvatică pe firul memoriei între o stranie poveste de dragoste şi un substrat psihic încărcat de aluviunile negre ale istoriei şi ale mentalului colectiv obscur din care „suferinţa sufletului” a germinat ca dintr-o matcă, romanul lui Ion Munteanu, Iarna când s-au întors berzele. O poveste (aproape) adevărată, este o sondare a traumei condusă genealogic până în înfundătura lumii originare; căci anchetarea tragismului erotic al scriitorului coboară nu doar în „hăul” lăuntric, ci răzbate dincolo, în insondabilul existenţei arhaice a micii comunităţi de pe Valea Amaradiei, racordând propriul adânc sufletesc la străfundul imemorial al acesteia şi la străfundul apelor învolburate, avide uneori de primirea tributului în vieţi omeneşti.

Desfăşurată într-un cabinet de psihoterapie, sub supravegherea cvasi-maternă a „femeii în alb” (şi cu asigurarea că „suferinţa sufletului [...] se tratează la fel ca orice boală a trupului. Cu dăruire şi infinită răbdare. Mai ales suferinţa din dragoste!”), lunga anamneză a trecutului traumatic răsucit în jurul altei femei, „anxioase, cu cercei ai zeiţei fertilităţii în urechi”, îl scufundă pe protagonist atât de adânc în istoria sa şi a lumii de provenienţă încât ambele prezenţe feminine (una salvatoare, cealaltă distrugătoare) devin oglinzi proiectate spre sine, spre propriul abis: „Şi numai după aceea te-ai fi lăsat pe firul istoriei la vale, pe sfoara, pe cordelina groasă cu care ea te pregătise să te înfăşori şi să cobori în hău, sperând că la celălalt capăt o să descoperi un labirint luminos, o peşteră cu fereastra ritualică în peretele circular ce te închidea şi pe unde intra din când în când, ca printr-o lupă uriaşă, soarele, curata lumină a soarelui... Să te inunde liniştea în care să descoperi rădăcina răului din tine. [...] Să scoţi curajos în bătaia minţii izvorul angoaselor tale şi să descui lacătul fricilor, pentru a-ţi elibera sinele, în timp ce muzica de harpă te-ar despica uşor, nedureros, ca un bisturiu de lumină în căutarea tumorii.”. De aceea, povestea de dragoste şi de moarte este masiv întreruptă de blocurile memoriei colective presărate cu morţi absurde, cu frici şi anxietăţi, cu deformări coşmareşti şi mutilări (precum mutilatul din parc, văzut în copilărie, victimă a absurdităţii istoriei şi emblemă a mutilării afective greu de reconstituit în suflete omeneşti, precum al „anxioasei” şi misterioasei femei predestinate, printr-o astfel de castrare emoţională, morţii).

Ca şi „cenotaful” îndelung contemplat în copilărie, „primul abecedar” din care copilul aflase despre „Morminte false. Morminte goale”, „trupul celor căzuţi pe front nemaiajungând niciodată acasă”, sufletul îndrăgostit al adultului de mai târziu va căuta mortul său, „tumoarea” lăuntrică fiind conectată la aceea a femeii iubite, la rana neştiută şi nevăzută. Legate printr-un tainic flux destinal, apele originare ale Amaradiei, în care văzuse moartea cu ochii, în copilărie fiind în pericol de înec, şi apele Mediteranei, unde o cunoaşte pe femeia cu cap de androgin, un mesager al iubirii şi morţii deopotrivă („Tocmai despre apa aceea verde închis, aproape neagră şi greţos de sărată a mării, şi de abisul ei flămând ai fi vrut să-i vorbeşti”), se întâlnesc într-un vortex al incertitudinii şi vinovăţiei fără scăpare („Curând, parcă uitându-mă la un film vechi, vedeai cum, răpus de vinovăţie, te lăsai dus la fundul din ce în ce mai mocirlos al stihiei, incapabil sau fără dorinţă de a te mai mişca, de a te mai zbate.”). Învăluite unele în altele ca o matrioşca, mâlurile sufleteşti în care se afundă damnatul la o iubire funestă sunt debordate de mâlul istoric al instalării comunismului cu întregul mecanism represiv şi cu întreaga gamă de spaime şi frici induse de anchetatorii securişti, acestea repercutând din ţesutul corpului colectiv al cătunului natal în corpul fragil al copilului, malformându-i în sens fatalist sentimentul vital, erotica. Episodul atacării propriului tată de o haită de lupi, în miezul nopţii şi-al iernii, pe drumul spre locul anchetei, este relevant pentru operaţia constantă de transfigurare a fricii concrete (frica de anchetatori sau frica de lupi, identificaţi în cheia realismului magic printr-o halucinantă scenă a animalelor cuvântătoare: „o nemaicunoscută, dar preaomenească frică soră cu moartea văzându-se înconjurat de lupii hămesiţi”) în acea tulburare impenetrabilă a sufletului, anxietate şi nelinişte devenite mărcile unui destin psihic.

O altă istorie dramatică, aceea a ţăranului deposedat de pământ (moş Gligoriţă Paşalega), care îşi sfâşie cu dinţii degetul considerat trădător pentru că semnase cedarea proprietăţii în faţa autorităţilor comuniste şi care se stinge rătăcit într-o lume castratoare, feroce, intră în rezonanţă cu mutilarea afectivă a protagoniştilor venită din hazardul istoriei personale, de nicăieri. Capcană uriaşă, tăcută, roţile zimţate care mutilează destinul lumii de origine penetrează într-un mod invizibil destinul emoţional, al întâlnirilor sentimentale cu final tragic; povară imposibil de elucidat şi de înlăturat, fiindcă oricât ar explora protagonistul straturile memoriei (personale şi comunitare), arheologia traumei rămâne insondabilă în esenţă.

Astfel, deşi psihoterapeuta dezleagă enigma comportamentală distructivă şi autodistructivă a iubitei dispărute într-un accident încărcat de ambiguitate (traumă de ataşament, lipsă de afecţiune parentală, conjugarea iubirii cu suferinţa), incertitudinea continuă să îşi proiecteze fantasma, inexplicabilă cu tot aparatul tehnic al demontărilor şi interpretărilor, răspândind îngheţul şi moartea, precum imaginea finală a berzelor captive în apa îngheţată a lacului: „Dar când te-ai apropiat, ai înţeles că trestiile erau de fapt pliscurile a două berze prinse cu picioarele în apa îngheţată a lacului... Sufletul păsărilor zburase înapoi, în ţările calde...”. Zbaterea în capcana memoriei şi intensitatea interpelării de sine, ca şi cum tu-ul ar fi somat să îşi amintească până la capăt şi să expulzeze aluviunile depuse în adâncul inimii de viaţa însăşi, cu contextele ei adesea absurde, este preluată discursiv de structura monologală, care, precum apele învolburate ale Amaradiei, tot scoate sedimente la suprafaţă şi spală fără a putea limpezi.

Roman al plonjării în adâncimi traumatice, Iarna când s-au întors berzele, pentru a cădea pradă unui imprevizibil îngheţ (cu iradieri istorice şi arhaice indescifrabile, ca un tenebros fatum), este o tragică poveste de dragoste care vehiculează, de fapt, sufocarea, bolboroseala, horcăitul înecului sufletesc în mlaştini necunoscute, din afară sau dinlăuntru, a căror geologie rămâne profund enigmatică în pofida tuturor încercărilor de asanare psihanalitică.